Geto-Dacii, scurta istorie

     Denumiți geți de către greci și daci de către romani, geto-dacii sunt același popor și vorbesc aceiași limbă. Descendenți ai marelui neam al tracilor încep să se afirme ca un popor de sine stătător pe parcursul primei epoci a fierului.
    Prezenţa constantă a geto-dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a mileniului I î. e. n. Strabo, vestitul istoric și geograf antic, amintește în lucrarea sa Geographia faptul că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor. De asemenea poetul roman Publius Ovidius, cunoscut mai bine sub numele de Ovidius, certifică acest lucru, el însuși învățând graiul geto-dacilor.

     Izvoarele latine şi greceşti ne-au transmis informaţii preţioase privind modul de viaţă a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum şi cu privire la nivelul de dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunţit expediţia întreprinsă de către regele Darius I al perşilor, în încercarea de a-i supune pe sciţi. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-au supus, cu excepţia geţilor, care, deşi au opus o rezistenţă îndăratnică, fură supuşi de îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci.
    Arrian şi Strabo ne înfăţişează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe însemnările făcute la faţa locului de către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin nesfârşite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreţi şi 10000 de pedestraşi a ocupat un oraş întărit în care se afla o populaţie foarte numeroasă şi în care au fost descoperite podoabe de mare preţ, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.
Diodor din Sicilia, Pausanias şi Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah şi Dromihete, regele geţilor. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanşat în jurul anului 300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. şi s-a finalizat cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oştenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oştenii care îşi primejduiesc viaţa în luptă au dreptul să decidă în toate privinţele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susţinând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat, opinie ce a fost însuşită de către oştenii regelui Dromihete.
     Menţionăm şi relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles şi bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geţii au fost învinşi de către bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oştenii săi obligându-i să fie servitorii femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este menţionată şi inscripţia de la Histria, care menţionează că în secolul III î. e. n. regii geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos exercitau o autoritate de necontestat asupra cetăţilor greceşti din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbeşte despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârşite de grâu), înălţau construcţii civile şi publice de mari proporţii, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare, sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau adoptate de poporul înarmat.

      Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii geţi asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.
În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informaţii cu privire la obiceiurile practicate în viaţa de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor, soluţionarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor. În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne arată Herodot, la moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieşirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietăţii private.
Există şi informaţii cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat infracţiunea cea mai gravă.
   Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat.
Astfel părţile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte religioase, după care beau vinul din vasul de lut.
Sugestive sunt şi informaţiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe zeităţile palatului regal), ritual regăsit în Evul Mediu cu funcţie procesuală de această dată. În ipoteza în care regele se îmbolnăvea, erau chemaţi trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei hotărau cine a jurat strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel descoperit era adus în faţa regelui. Dacă recunoştea fapta imputată, acesta era decapitat. Dacă nu confirma acuzaţiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă aceştia confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscată şi atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei şase ghicitori infirmau părerea primilor trei, erau aduşi doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori, consecutiv, confirmau nevinovăţia “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitaţi.
   Alte texte privesc relaţiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului asupra femeii. Se afirma de către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că geto-dacii cunoşteau poligamia. Alţi autori, care se refereau la o perioadă mai apropiată, afirmau că geto-dacii cunoşteau monogamia.
    De asemenea, Aristotel spune că la agatârşi (se pare că aceştia trăiau în zona Munţilor Apuseni) obiceiurile care guvernau viaţa socială erau învăţate pe de rost şi cântate, în semn de afecţiune faţă de ele.

Decebal 

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2001;

C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., Bucureşti, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului românesc”, 3 vol., Bucureşti, 1955-1963;

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980-1984;

RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1970;

A. RĂDULESCU, “Viaţa juridică şi administrativă a satelor”, Bucureşti, 1927;

A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1940;

I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Bucureşti, 1976;

LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1997;

GH. CRONŢ, “Pravila de la Govora din 1640”, Bucureşti, 1961;

*** – “Cartea românească de învăţătură”, Bucureşti, 1961;

*** – “Îndreptarea legii”, Bucureşti, 1962;

*** – “Pravilniceasca condică”, Bucureşti, 1957;

*** – “Codul Calimah”, Bucureşti, 1958;

I. MURARU, “Constituţiile române”, Bucureşti, 1980;

N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, Bucureşti, 1953;

C. DAICOVICIU şi colectiv, Din istoria Transilvaniei”, Bucureşti, 1963;

c. giurescu, “Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, Bucureşti, 1962;

n. iorga, “Les origines et loriginalité du droit roumain”, 1935;

n. iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;

ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, Bucureşti, 1985;

I. SCURTU, “Viaţa politică din România 1918-1944”, Bucureşti, 1982;

I. SCURTU, “Viaţa cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, Bucureşti, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creştine”, Bucureşti, 2001;

GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, Bucureşti, 1999;

I. VARTA, “Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Documente inedite din arhivele ruseşti”, Editura ARC, Chişinău, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, Bucureşti, 2000;

MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri şi sud-estul Europei” (1800-1830), Bucureşti, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, Bucureşti, 2001.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *