CONSILIER JURIDIC

  Neacșu Bogdan

LUCRARE DE RECONFIRMARE A CAPACITĂȚII DE EXERCIȚIU DEPLINE

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA DACO – ROMANĂ

Capitolul I. Geto-Dacii

    Denumiți geți de către greci și daci de către romani, geto-dacii sunt același popor și vorbesc aceiași limbă. Descendenți ai marelui neam al tracilor încep să se afirme ca un popor de sine stătător pe parcursul primei epoci a fierului.

      Prezenţa constantă a geto-dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a mileniului I î. e. n. Strabo, vestitul istoric și geograf antic, amintește în lucrarea sa Geographia faptul că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor. De asemenea poetul roman Publius Ovidius, cunoscut mai bine sub numele de Ovidius, certifică acest lucru, el însuși învățând graiul geto-dacilor.

     Izvoarele latine şi greceşti ne-au transmis informaţii preţioase privind modul de viaţă a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum şi cu privire la nivelul de dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne descrie amănunţit expediţia întreprinsă de către regele Darius I al perşilor, în încercarea de a-i supune pe sciţi. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-au supus, cu excepţia geţilor, care, deşi au opus o rezistenţă îndăratnică, fură supuşi de îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci.

     Arrian şi Strabo ne înfăţişează campania lui Alexandru cel Mare în nordul Dunării din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se întemeiază pe însemnările făcute la faţa locului de

către unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin nesfârşite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreţi şi 10000 de pedestraşi a ocupat un oraş întărit în care se afla o populaţie foarte numeroasă şi în care au fost descoperite podoabe de mare preţ, care au fost ulterior transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.

     Diodor din Sicilia, Pausanias şi Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah şi Dromihete, regele geţilor. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanşat în jurul anului 300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. şi s-a finalizat cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, oştenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oştenii care îşi primejduiesc viaţa în luptă au dreptul să decidă în toate privinţele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, susţinând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat, opinie ce a fost însuşită de către oştenii regelui Dromihete.

     Menţionăm şi relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles şi bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geţii au fost învinşi de către bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oştenii săi obligându-i să fie servitorii femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă luptă. De asemenea, este menţionată şi inscripţia de la Histria, care menţionează că în secolul III î. e. n. regii geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos exercitau  o autoritate de necontestat asupra cetăţilor greceşti din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbeşte despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârşite de grâu), înălţau construcţii civile şi publice de mari proporţii, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare, sistem caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau adoptate de poporul înarmat.

    Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci se observă autoritatea pe care o exercitau regii geţi asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.

    În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informaţii cu privire la obiceiurile practicate în viaţa de familie, stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor, soluţionarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc, fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.

     În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne arată Herodot, la moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară ieşirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietăţii private.

     Există şi informaţii cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat infracţiunea cea mai gravă.

    Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de încheiere a convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat.

   Astfel părţile turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor în acel vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte religioase, după care beau vinul din vasul de lut.

   Sugestive sunt şi informaţiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe zeităţile palatului regal), ritual regăsit în Evul Mediu cu funcţie procesuală de această dată. În ipoteza în care regele se îmbolnăvea, erau chemaţi trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei hotărau cine a jurat strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel descoperit era adus în faţa regelui. Dacă recunoştea fapta imputată, acesta era decapitat. Dacă nu confirma acuzaţiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă aceştia confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscată şi atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei şase ghicitori infirmau părerea primilor trei, erau aduşi doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori, consecutiv, confirmau nevinovăţia “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitaţi.

    Alte texte privesc relaţiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului asupra femeii. Se afirma de către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că geto-dacii cunoşteau poligamia. Alţi autori, care se refereau la o perioadă mai apropiată, afirmau că geto-dacii cunoşteau monogamia.

    De asemenea, Aristotel spune că la agatârşi (se pare că aceştia trăiau în zona Munţilor Apuseni) obiceiurile care guvernau viaţa socială erau învăţate pe de rost şi cântate, în semn de afecţiune faţă de ele.

 Capitolul II. Statul şi dreptul geto-dac

Secţiunea I. Statul geto-dac

     Statul geto-dac a fost fondat şi s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 î. e. n.). Saltul calitativ de la societatea gentilică la cea politică a fost determinat de acumulările produse în plan economic şi social.

    Pe plan economic, în secolul I î. e. n., geto-dacii practicau pe scară largă prelucrarea metalelor fieroase, precum şi alte meşteşuguri. Pe acest fond de dezvoltare a producţiei s-a dezvoltat comerţul intern şi extern, în special cu grecii şi cu romanii, dovadă numărul mare de monede romane şi greceşti din acea perioadă.

    Odată cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de stratificare socială, atestată de bogatul inventar al unor morminte, de numărul mare de tezaure, de construcţiile civile de mari proporţii. Stratificarea s-a realizat fie prin acapararea pământurilor obştilor săteşti de către aristocraţie, fie prin însuşirea prăzii de război sau prin extinderea domeniilor private.

     Pe de altă parte, formarea statului a fost influenţată şi de conjunctura externă, având în vedere că după ce sciţii, grecii şi macedonenii au decăzut în urma luptelor cu romanii, la sudul Dunării se profila pericolul roman. Romanii au supus pe rând Grecia şi Macedonia. Faţă de iminenţa acestui pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel, Strabo afirmă că Burebista i-a adunat pe toţi geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a deprins cu ascultarea poruncilor întemeind o mare stăpânire de care se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii, aflaţi în plină expansiune.

    Tot aşa, în textul inscripţiei de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astăzi, aflată în Bulgaria), de la mormântul lui Acornion, ni se transmit informaţii cu privire la statul condus de către Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis, trimis de către concetăţenii săi pe lângă regele Burebista, pentru a proteja astfel interesele cetăţii lor. Lăudând faptele lui Acornion, textul menţionează că Burebista a ajuns cel mai mare dintre regii traci, stăpân al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, căci statul lui Burebista era mărginit la sud de Munţii Balcani, la nord de

Carpaţii Păduroşi, la vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă între Bug şi Nistru. Toate cetăţile greceşti de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui Burebista, inclusiv Dyonisopolis.

     Esenţa statului geto-dac decurgea din existenţa proprietăţii private şi din exploatarea muncii sclavilor, deşi la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic, în sensul că producţia nu s-a întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă. Sclavia s-a practicat în special pe proprietăţile private şi în exploatările miniere. În paralel, obştea sătească integrată în statul geto-dac a supravieţuit în lupta cu statul, şi-a păstrat şi cristalizat caracterele, pe care le-a păstrat vreme de milenii. În unele regiuni ale ţării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat până la începutul secolului XX.

     În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio Crisostomul şi Iordanes ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a persoanelor în oameni liberi şi sclavi, iar oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau în tarabostes (pileati) – nobilii – şi comati (capileati) – oamenii liberi, dar săraci. Tot aceşti autori ne arată că dregătorii erau promovaţi doar din rândul taraboştilor, care exercitau în acelaşi timp proprietatea privată asupra marilor domenii civile.

     Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era exercitată de către rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuţii legislative, administrative, militare şi judecătoreşti. Vechii autori ne arată că la geto-daci aveau vocaţie la succesiunea tronului fiii regelui, fraţii regelui, marii preoţi. Astfel, Burebista şi Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la succesiunea lui Scorrilo în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a moştenit pe unchiul său, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui Burebista în calitate de mare preot. Reţinem că la geto-daci atribuţiile laice şi religioase, la nivel central, erau exercitate fie de aceeaşi persoană fie de către persoane diferite. Astfel, Deceneu şi Comosicus, erau în acelaşi timp şi regi şi mari preoţi, pe când în timpul lui Burebista mare preot era Deceneu, iar în vremea lui Decebal mare preot era Vesinas.

     Monarhia geto-dacă se mai caracterizează şi prin caracterul ei pronunţat militar, faţă de faptul că funcţia de apărare a statului devenise preponderentă în condiţiile expansiunii romane. Conform relatărilor lui Strabo, dacii aveau o armată de peste 200000 de luptători, care a impresionat pe toţi contemporanii, căci vreme de două secole nu a putut fi înfrântă.

     Regele geto-dac era şi proprietarul minelor de aur.

Tot la nivel central îşi desfăşura activitatea şi un aparat de dregători, proveniţi din rândul aristocraţiei, aparat ierarhizat, ce desfăşura o activitate continuă. În acest sens, menţionăm că în inscripţia de la Dyonisopolis se spune despre Acornion că era cel dintâi şi în cea mai mare cinste în aristocraţia geto-dacă. Pe de altă parte, Iordanes şi Dio Cassius arată că la geto-daci marele preot exercita atribuţii foarte importante.

     Marele preot era un adevărat vicerege, pentru că la geto-daci s-a acreditat ideea că dreptul este de origine divină, iar interpretul voinţei divine este marele preot, care recurgea chiar şi la magie pentru a-i determina pe supuşi să respecte dispoziţiile normelor de drept.

     Alţi autori, spre exemplu Suidas şi Kriton, ne vorbesc despre organizarea locală în statul geto-dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor. De aici rezultă că exista un aparat administrativ, la nivel local, ce coordona activitatea economică, în special cea agricolă, şi un aparat administrativ, tot la nivel local, cu atribuţiuni militare. De aici rezultă, pe de o parte, importanţa acordată agriculturii de către statul geto-dac, iar, pe de altă parte, că geto-dacii aveau un vast sistem de apărare în centrul căruia se aflau cetăţile.

     Din datele istorice rezultă că societatea geto-dacă a fost organizată în epoca istorică situată între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal într-un sistem de sine stătător, având la bază criteriul stratificării sociale şi cel al teritorialităţii. Procesul de consolidare a statului geto-dac a fost întrerupt de ocupaţia romană, dar existenţa sa a avut puternice ecouri în istoriografia epocii.

Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac

     În ceea ce priveşte dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie în forma nescrisă a obiceiului juridic, fie în formă scrisă, întrucât o serie de obiceiuri (acelea care erau convenabile clasei dominante) au fost preluate şi sancţionate de către statul geto-dac, devenind norme de drept. În paralel, în procesul diversificării şi consolidării sistemului sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost sancţionate de către stat şi au dobândit pe această cale valoare juridică. De asemenea, aşa cum spune Iordanes, geto-dacii au cunoscut şi dreptul scris. Această idee se bazează pe relatările lui Iordanes, conform cărora regele Burebista a dat poporului său legi scrise, care nu erau codificări ale obiceiurilor juridice, ci erau porunci ale regelui. Iordanes, care a trăit în secolul VI e. n., mărturiseşte că a citit acele legi, ce fuseseră transmise din generaţie în generaţie. Dar, din nefericire, ele s-au pierdut, astfel încât reconstituim fizionomia instituţiilor juridice geto-dace fie pe baza unor izvoare indirecte, fie pe baza urmelor lăsate de către aceste instituţii asupra dreptului nostru de mai târziu.

     Cert este că în materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea privată, ce se exercita asupra unor exploatări miniere, vite, sclavi, unele domenii civile şi private. Totodată, ei au cunoscut şi proprietatea obştei teritoriale, obşte care exercita o proprietate colectivă asupra pământului împletită cu folosinţa individuală, aşa cum rezultă din a III – a odă a lui Horaţiu – “Bine-i sciţilor cei din câmp/ Care au din strămoşi carele drept sălaş;/ Geţii aspri au traiul bun:/ Roată dând belşug glia cea făr’ de hat/ Strâng recolte obşteşti cu sârg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus./ Sorţu-i face egali în drept:/ Treaba ţi-ai isprăvit? Altul să vină-n loc”.

De aici putem trage unele concluzii:

– Horaţiu îi confundă pe geţi cu sciţii, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, deoarece Tucidide afirma că geţii şi sciţii au aceleaşi obiceiuri;

– în obştea sătească se exercita proprietatea colectivă, deoarece geţii “strâng recolte obşteşti cu sârg”;

– folosinţa are caracter individual, căci terenul obştei săteşti era împărţit în loturi individuale, atribuite anual fiecărei familii, prin sistemul sorţiului – “iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus”.

     Tot Horaţiu ne transmite informaţii cu privire la viaţa de familie: “Blândă-i soaţa cea de a do’ având /Grija pruncilor mici fără de mam’ ajunşi./ Zestrea-i nu-l face rob pe soţ/ Traiu’n dar nu şi-l dă tânărului cel stricat./ Căci virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de soţ, poftele înfrânând./ Crimă-i patul cel pângărit,/ Fapta are ca pedeapsă moartea, din moşi-strămoşi”.

De aici rezultă că:

– geto-dacii cunoşteau familia monogamă;

– monogamia era păzită straşnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;

– geto-dacii cunoşteau instituţia dotei (zestrei), deşi nu bunurile erau principala zestre, ci ţinuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soţ (…) căci virtutea e zestrea ei”.

Alte dispoziţii privesc materia obligaţiilor. Din sursele indirecte rezultă că obligaţiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.

Contractele aveau caracter solemn şi erau de două feluri:

– contracte solemne în formă religioasă;

– contracte solemne în formă scrisă.

     În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziţii incriminau infracţiunile contra statului, proprietăţii private şi persoanei

Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuţiunile privind soluţionarea litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. În fruntea acestui aparat se afla fie regele, fie marele preot. Nu ştim cu exactitate dacă în vârful ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru că în unele izvoare ale vremii se menţionează că la geto-daci Comosicus a fost judecător suprem, dar nu se precizează dacă în calitate de rege sau în calitate de mare preot. Izvoarele istorice ne mai relevă că s-au păstrat urme ale răzbunării private în forma legii talionului şi sistemul duelului judiciar.

     Geto-dacii au cunoscut şi norme de drept internaţional public, pe care le aplicau în relaţiile cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii convenţiilor cu alte state.

   Capitolul III. Statul şi dreptul în Dacia provincie romană

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani

     Conflictul dintre daci şi romani s-a declanşat încă de la începutul secolului I e. n. şi a ajuns la apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 şi 106 e. n.

Perioada de apogeu cunoaşte două perioade:

– 85-89 e. n.;

– 101-106 e. n.

     După războaiele începute în anul 85 e. n., s-a încheiat un tratat de pace în anul 89 e. n. între romani, reprezentaţi de împăratul Domiţian, şi geto-daci, reprezentaţi de Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispoziţiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să construiască fortificaţii în nordul Dunării şi să traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, în vederea luptelor cu quazii şi marcomanii. În schimb, romanii se obligau a plăti dacilor subsidii anuale, să le dea ajutoare în meşteri constructori şi tehnică de construcţie.

     Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, încât a declanşat cele două războaie, la finele cărora, prin victoria romană, s-a format provincia Dacia Felix.

     Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia

     În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au fost incluse în provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvană dintre Olt şi Carpaţi, Muntenia de astăzi, sudul Modovei erau şi ele teritorii supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în Dacia Traiană, ci în provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost romanizaţi şi geto-dacii ce nu se aflau în provincia Dacia, pentru că şi ei se aflau sub stăpânire romană. Hotarele provinciei Dacia încep, la vest, de la confluenţa Dunării cu Tisa (în Banatul sârbesc de astăzi), apoi urcăm pe Valea Tisei până la confluenţa Mureşului cu Tisa, apoi la nord urmăm linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urcă prin Munţii Apuseni până lângă Zalău, după care urmăm o linie paralelă cu Valea Someşului până la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpaţilor Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la izvoarele Oltului, urmăm Valea Oltului până la confluenţa Oltului cu Dunărea. La sud urcăm pe Valea Dunării până la punctul de plecare.

    Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere şi o organizare unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvană dintre Olt şi Carpaţi din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astăzi şi a format provincia Dacia Inferioară. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia Superioară. În anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioară partea aflată la nord de Mureşul superior şi de Arieş, formând Dacia Porolissensis. Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc Aureliu, care, în anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară, formând Dacia Appulensis. În anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a rămas în aceleaşi graniţe.

      Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

     Conducerea provinciei şi apoi, a provinciilor, a evoluat în funcţie de organizarea teritorială. Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era condusă de un guvernator. Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar şi militar. Avea în subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix şi XIII Gemina), întrucât la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.

     După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost pretor la Roma. Acest guvernator exercita şi el în Dacia Superior atribuţii adminstrative, judiciare şi militare, dar el avea dreptul de a conduce o singură legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din rândurile cavalerilor şi exercitau în provinciile conduse atribuţii administrative, militare şi judiciare.

     După reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis dobândeşte atribuţii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al celor trei Dacii). El redobândeşte rangul consular. Are în subordine două legiuni (V Macedonica şi XIII Gemina) şi supraveghează activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusă tot de către un procurator prezidial, pe când Dacia Porolissensis era condusă, începând din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.

     Tot la nivel central se întrunea Consiliul celor trei Dacii, format din reprezentanţii municipiilor şi coloniilor. Acest consiliu se întrunea o dată pe an şi avea rolul de a promova interesele comunităţilor locale pe lângă guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plânge împăratului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, deşi, în realitate, acest consiliu îndeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana împăratului simbolizând unitatea imperiului, dovadă că acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).

       Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar

    Cât Dacia a fost provincie unitară, atribuţiile financiare erau exercitate la nivel central de către un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. După reformele lui Hadrian, în Dacia Superior a continuat să existe un procurator financiar, iar în Dacia Inferior şi în Dacia Porolissensis atribuţiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). După reformele lui Marc Aureliu, în Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, în Dacia Malvensis atribuţiile financiare reveneau guvernatorului, iar în Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine stătător, întrucât la romani comandanţii legiunilor nu aveau dreptul să exercite atribuţiuni fiscale.

     În Dacia Traiană existau trei tipuri de impozite:

– impozitul direct (tributa) – se plătea pe proprietăţile funciare şi pe clădiri;

– impozitul pe persoană (tributum capitis);

– impozitele indirecte (vectigalia) – se plăteau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vânzarea de bunuri mobile (sclavi) şi imobile.

Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei

     Aceasta a cunoscut o anumită evoluţie, astfel încât, după moartea lui Traian, constatăm că există localităţi urbane şi localităţi rurale cu regimuri juridice diferite.

     Localităţile urbane erau coloniile şi municipiile.

În epoca Republicii romane, distincţia dintre municipii şi colonii era clară, în sensul că toate coloniile erau fondate de cetăţeni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, conform căreia teritoriul coloniilor era considerat ca făcând parte din teritoriul Italiei. Pe această cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.

Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, această distincţie s-a estompat, dovadă că în vremea Daciei Traiane distincţia dintre municipii şi colonii se făcea mai degrabă pe criteriul dezvoltării economice şi culturale.

     Localităţile urbane din Dacia Traiană au fost vechi aşezări ale autohtonilor ridicate prin hotărâri ale împăratului la rangul de municipii şi mai târziu colonii, cu excepţia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitală a Daciei, construind o nouă capitală în apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care împăratul Hadrian a adăugat şi vechea denumire –  Sarmizegetusa. Acest oraş a fost fondat prin colonizarea cetăţenilor romani (cca 20000 de locuitori) şi avea o suprafaţă de circa 32 ha. În această colonie se afla administraţia centrală, precum şi cele mai importante instituţii financiare şi judiciare.

De asemenea, cu două excepţii, avem în vedere capitala şi Romula, municipiile şi coloniile din Dacia Traiană au purtat denumirile tradiţionale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alături de Romula şi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte oraşe au rămas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.

     Coloniile şi municipiile din Dacia Traiană aveau o conducere aproape identică. Fapt e că în centrul sistemului de conducere locală se aflau aşa-zisele senate municipale – ordo decurionum – , organizate după model roman, întrucât, aşa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile şi municipiile din provincii erau organizate după modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numărul membrilor acestora era fixat prin hotărârea prin care împăratul înfiinţa oraşul respectiv şi oscila între 30 şi 50.

     Membrii senatelor locale, aşa-zisele municipale, erau desemnaţi dintre cetăţenii romani ingenui ce aveau cel puţin 25 de ani şi o avere de minimum 100000 de sesterţi. Din senatele municipale făceau parte de drept toţi foştii magistraţi locali.

Acest senat:

– conducea întreaga activitate administrativă şi financiară din oraş;

– rezolva problemele edilitare cu privire la construcţii;

hotăra cu privire la atribuirea de terenuri;

organiza jocurile publice;

 întreţinea cultul imperial în cadrul oraşului;

 îi alegea pe toţi magistraţii laici şi sacerdotali.

Dintre magistraţii laici amintim pe cei care exercitau atribuţii judiciare şi care, pe această cale, organizau judecarea proceselor, şi anume faza in iure. În cadrul coloniilor, aceşti magistraţi erau duumviri iure dicundo (cei doi bărbaţi care să spună dreptul), iar în municipii aceste atribuţii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru bărbaţi care să spună dreptul).

Tot din categoria magistraţilor laici făceau parte şi edilii, care:

– asigurau ordinea publică şi aprovizionarea oraşelor;

– se ocupau de administrarea târgurilor şi pieţelor;

Questorii erau acei magistraţi care coordonau activitatea fiscală.

În subordinea acestor magistraţi se afla un aparat de funcţionari inferiori – apparitores.

Magistraţii sacerdotali erau de trei feluri:

– pontifii;

– flaminii;

– augurii.

Totodată, în fiecare oraş se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura şi el promovarea cultului imperial.

    În toate coloniile şi municipiile se organizau asociaţii – colegia – pe criterii profesionale, etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiţi prefecţi sau magistri.

Localităţile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după model roman, iar altele erau organizate după modelul geto-dac. Cele organizate după nivel roman erau, la rândul lor, de două feluri: pagus şi vicus.

Se numeau pagi localităţile rurale fondate pe teritoriile dependente de oraşe. Erau conduse de prefecţi, care erau în acelaşi timp şi membri ai senatelor municipale (decurioni).

Se numeau vici localităţile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de oraşe sau care se aflau în zone unde nu existau oraşe. Acestea aveau conducere proprie.

Localităţile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obşti săteşti (teritoriale). Deşi ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce în sistemul democraţiei obşteşti.

    Mai existau şi alte localităţi cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflată lângă Ampulum, care a devenit oraş.

    Un regim juridic diferit aveau şi localităţile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae.

    Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană

     Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia Traiană, a avut loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic şi instituţional. În cadrul acestui proces evolutiv, iniţial, în Dacia Traiană se aplicau rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, şi dreptul civil roman şi dreptul ginţilor (ius gentium), pe de altă parte.

     Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi în provincie, care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.

    Dreptul ginţilor se aplica în relaţiile cetăţeni-latini-peregrini sau în relaţiile dintre peregrini.

În relaţiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.

Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice şi culturale, în urma sintezei în planul organizării administrative şi sub presiunea cerinţelor economiei de schimb asistăm la un proces de împletire a celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau naştere noi instituţii juridice, care nu corespund nici cerinţelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originală, căci în procesul împletirii instituţiilor romane cu cele locale iau naştere noi instituţii juridice, în cadrul cărora dispoziţiile de drept roman au dobândit funcţii şi finalităţi noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispoziţii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni şi, mai ales, cu privire la obligaţii.

      În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritară, proprietatea provincială şi proprietatea peregrină.

     Proprietatea provincială a luat naştere în legătură cu regimul juridic pe care îl aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosinţă provincialilor. Această folosinţă era desemnată de romani prin sintagma “possessio vel usufructus”(uzufruct sau posesiune), pe când modernii desemnau această folosinţă prin sintagma “proprietate provincială”, întrucât acea folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (între vii)şi mortis causa (pentru cauză de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune in rem (reală) creată după modelul acţiunii în revendicare (rei vindicatio), întrucât în formula aceastei acţiuni se introducea ficţiunea că provincialul este cetăţean roman, astfel încât şi peregrinul putea intenta acţiunea în revendicare. Totodată, proprietatea provincială putea fi dobândită şi printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunoştea proprietatea supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită tributum (stipendium).

     Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita şi proprietatea quiritară, pe baza ficţiunii lui ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar de către cetăţenii romani şi purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera că teritoriile dependente de anumite colonii se află în Italia. Pe această cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietăţii quiritare. Această proprietate era exercitată doar de către cetăţenii romani aflaţi în Dacia.

De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea provincială, întrucât ea purta doar asupra construcţiilor şi a bunurilor mobile. Era sancţionată printr-o acţiune in rem specială.

În materia persoanelor se aplicau dispoziţiile dreptului roman, dar numai în primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale închise şi ereditare.

     Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

     Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din categoria latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu şi din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.

Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi şi dediticii.

Peregrinii obişnuiţi aveau acces la ius gentium şi la cutuma locală.

Peregrinii dediticii aveau o condiţie juridică inferioară, pentru că s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetăţile.

    Aceşti peregrini nu puteau dobândi cetăţenia romană, fiind exceptaţi de constituţiunea lui Caracalla. Aceştia nu puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.

    Cu timpul, pe fondul unificării instituţiilor juridice, asistăm la un proces de unificare a condiţiei juridice a persoanelor, în înţelesul că asistăm la o tendinţă conform căreia toţi oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeaşi condiţie juridică. Acest proces s-a desăvârşit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla, toţi locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetăţeni romani, dobândind astfel acces la dreptul civil roman, cu excepţia peregrinilor şi a latinilor iuniani.

     În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate rânduieli paralele, însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatăm că şi dispoziţiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc testamenti factio (capacitate testamentară).

     Dar cele mai importante dispoziţii ale dreptului daco-roman sunt în domeniul obligaţiilor, având în vedere faptul că în Dacia Traiană producţia şi economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fără precedent, or instituţiile din domeniul obligaţiilor trebuie să reglementeze această categorie de relaţii. Aceste instituţii juridice ne sunt cunoscute amănunţit, căci fizionomia lor juridică ne-a fost transmisă pe cale directă, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania

     Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt cercetate de către filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează tăbliţele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii). Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea reconstituirii instituţiilor juridice daco-romane din domeniul obligaţiilor.

     Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei palme (25×8 cm), scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după numele celor ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt scrise pe două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele interioare). Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în locuri diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.

     Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a studiat şi comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de teama cărora locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea minei de aur ar fi fost abandonată.

    Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de locaţiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie.

     Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu corespund pe de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului ginţilor, nici cerinţelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispoziţiilor dreptului roman, întrucât, datorită dispoziţiilor dreptului civil şi celor ale dreptului ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu cerinţele dreptului local, deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac, femeia putea încheia acte juridice în nume propriu.

    Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă convenţie de bună-credinţă prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti dobânzi. Această convenţie nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în dreptul clasic roman, obligaţia de a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar printr-o stipulaţiune specială, care era un act solemn – stipulatio usurarum (stipulaţiunea unei dobânzi). În legătură cu această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

     Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat cu scopul de a se face dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat anterior. Nici acest contract nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât în dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligaţii şi nu se încheie ad probationem. De aici rezultă că şi acest contract s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile dreptului local.

    Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul stipulaţiunilor. Este vorba de asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei de a plăti dobânzi la acel capital şi obligaţia de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate în tăbliţele cerate prin stipulaţiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operaţiuni juridice nu se mai realizau prin stipulaţiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor. Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginţilor avea prioritate faţă de dreptul pretorian.

      Foarte sugestivă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi care cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în contract? Este acea situaţie în care una dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi cealaltă parte nu-şi poate executa obligaţia, fără vina sa, datorită forţei majore. În dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia originară, străveche, conform căreia riscul revenea lucrătorului. Se pare că această evoluţie s-a datorat unor conflicte ivite între lucrători şi patroni spre sfârşitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să revină patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu îşi putea executa obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia de a-i plăti acestuia salariul. Însă, în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată şi în dreptul clasic, nu se aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul îşi asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia fără vina sa (spre exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze speciale anexată contractului de muncă.

     Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de sclavi, iar unul se referă la vânzarea unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte, romaniştii au constatat că ele corespund cerinţelor dreptului civil roman în privinţa efectelor, dar nu corespund cerinţelor acestuia în ceea ce priveşte forma. Avem în vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul. Şi în dreptul daco-roman, conform conţinutului tripticelor din Transilvania, părţile au aceleaşi obligaţii, de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în dreptul roman toate obligaţiile părţilor izvorăsc dintr-o singură convenţie de bună-credinţă, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăşte dintr-o convenţie distinctă. Aşadar, la romani, avem o singură convenţie şi mai multe efecte, pe când la daco-romani avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.

     Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul mancipaţiunii şi a unei convenţii de bună-credinţă, ceea ce însemană că o singură operaţiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este nefirească, în primul rând, pentru că părţile au recurs la mancipaţiune fără a respecta condiţiile necesare mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă nici formula solemnă specifică mancipaţiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească, întrucât o singură operaţiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de termeni, în sensul că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie juridică accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori afirmă că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de către autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această formulă pentru mai multă siguranţă.

     În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea generatoare de obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte provincii, asistăm la o împletire între valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât instituţiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de dreptul local.

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2001;

C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., Bucureşti, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului românesc”, 3 vol., Bucureşti, 1955-1963;

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980-1984;

RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1970;

A. RĂDULESCU, “Viaţa juridică şi administrativă a satelor”, Bucureşti, 1927;

A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1940;

I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Bucureşti, 1976;

LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1997;

GH. CRONŢ, “Pravila de la Govora din 1640”, Bucureşti, 1961;

*** – “Cartea românească de învăţătură”, Bucureşti, 1961;

*** – “Îndreptarea legii”, Bucureşti, 1962;

*** – “Pravilniceasca condică”, Bucureşti, 1957;

*** – “Codul Calimah”, Bucureşti, 1958;

I. MURARU, “Constituţiile române”, Bucureşti, 1980;

N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, Bucureşti, 1953;

C. DAICOVICIU şi colectiv, Din istoria Transilvaniei”, Bucureşti, 1963;

c. giurescu, “Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, Bucureşti, 1962;

n. iorga, “Les origines et loriginalité du droit roumain”, 1935;

n. iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;

ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, Bucureşti, 1985;

I. SCURTU, “Viaţa politică din România 1918-1944”, Bucureşti, 1982;

I. SCURTU, “Viaţa cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura RAO, Bucureşti, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii creştine”, Bucureşti, 2001;

GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, Bucureşti, 1999;

I. VARTA, “Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Documente inedite din arhivele ruseşti”, Editura ARC, Chişinău, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, Bucureşti, 2000;

MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri şi sud-estul Europei” (1800-1830), Bucureşti, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, Bucureşti, 2001.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *