„Dacă v-a plăcut şcoala, este meritul părinţilor, dacă v-a plăcut la şcoală, este meritul vostru. „
După 32 de ani
……din când în când, e bine să scoţi la lumină lucruri, simţiri, amintiri, impresii, rătăcite undeva în adâncuri de suflet. Se spune că cine nu are amintiri e un om sărac! Ei bine chiar și arareori inima are nevoie să facă o mică călătorie în Tărâmul Amintirilor. Fiecare gând ce vine din trecut e plin de emoție, sunt clipe pe care sufletul le păstrează fără să fim conştienţi de existenţa lor….
Cu ani în urmă, dacă mă întrebați câți? Nu aș răspunde, e înfricoșător de amintit! Am scris o pagină din viața mea de liceean, amintiri frumoase care sunt borna unui sfârșit dar și începtul drumului în viață.
Iată ce gânduri avea un absolvent de liceu…..anii 199…..
Dimineață. Este prima dimineață pe care nu o așteptam. Ca de obicei, m-am trezit la 6.45 datorită zgomotului, atât de enervant pentru această oră, al radioului. Cineva spunea că astăzi va fi foarte cald, dând niște cifre pe care nu pot să le rețin. A terminat. Urmează o pauză după care în valuri de zgomot SCORPIONS își trimite mesajul său WIND OF CHANGE, melodie care reușește să mă trezească în totalitate. Ascultând această piesă muzicală, locul I în Top, gândul mă poartă către cele două zile de 9 și 10 iunie petrecute împreună cu colegii de clasă la Călimănești. Aceste zile, pe care nu am să le uit niciodată, vor rămâne în sufletul meu ca o ploaie rece și densă asupra deșertului sau, de ce nu? Ca dragostea de mamă.
Încă din dimineața zilei de 9 iunie distracția își face loc printre noi, ascultăm muzică, ploaia cade iar autocarul nu mai vine. După 3-4 ciocolate, în jurul orei 8 – 8.30, își face apariția și autocarul care se dovedește a fi autobus. Cu chiu cu vai reușim să ne așezăm pe scune, apoi BLUE SISTEM.
Nici nu ne dăm seama când am ajuns la Călimănești. Aici, cu puțină greutate găsim vila, o vilă „superbăˮ care cred, datează din vremea lui Tudor Vladimirescu – VILA CARPAȚI.
Cu mare grijă pășim pe treptele de lemn, fiind atenți la cea mai mică mișcare pentru a ne lua măsurile de siguranță în caz că se vor prăbuși. Ajungem in camere, drăguțe, două paturi, un dulap care se vrea șifonier, o ghiuvetă și o oglindă. Mă așez ușor pe pat, ca nu cumva să se rupă. Mă ține. Apoi caut prize și din nou Disco. În camera mai stau Marian, Marius, Nick și un verișor al unei colege. Încep să adulmec terenul și printr-o frumoasă șmecherie iau o camera singur: 407.
Ora 12 ne gășește la masa, suntem toată gașca, adică: Doina, Tanți, Lely, Simona, Elena, Marian, Marius, Nick și eu (Bogdan). După care instalăm muzica în camera de disco și dansăm vreo 30 minute. Cineva propune să mergem în Căciulata, zis și făcut. Tragem la hotelul Oltul într-un bar unde servim un frape și uităm în buzunar două cesti; asta ca amintire. Afară a început să plouă puternic ceea ce ne face să mergem prin holurile celor trei hoteluri. De aici Grupul se desparte, eu împreună cu Marian, Doinița și Ani mergem la piscină, petrecând câteva minute de vis în apa caldă și sărată care ne-a întărit corpurile. După o bere, băieții, și o coka-cola, fetele, ne întoarcem la vilă unde dansăm până în jurul orei 19.
Seara se lasă încet peste crestele munților aducându-ne în pragul mesei festive, aici totul e minunat, se dansează și se mănâncă foarte bine, nu fără peripeții, cea care merită să fie consemnată este aceea cand Marian comandă 4 sticle cu Brifcore și plătește 50 lei, spunându-i ospătarului să păstreze restul, când de fapt totul costa 56 lei.
Cu strigăte de bucurie, seara la restaurant se încheie în jurul orelor 23. Ne îndreptăm pașii spre vilă, este încuiată; până se deschide are loc un recital de dedicații prin strigăte, dintre care am reținut „Pentru Doinița, Marian, Lely și Bogdan!ˮ sau „ pentru clasa XII C!ˮ, etc., corul fiind condus de Nick. Imediat după ce se deschide vila, disco până dimineață.
Eu nu reușesc să mă mențin decât până la 3.30, apoi încerc să adorm, însă în zadar, a trebuit pe la 4.30 să fac pe detectivul căutând pâine și sare, cuiva îi era foame, apoi să ascult un recital de cocoși, chiar la ușă pentru ca, în final, discoteca să se mute la etajul IV, adică unde încercam eu să dorm.
Dimineața de 10 iunie ne găsește foarte „odihnițiˮ. Cu toate acestea în 10 minte fac ordine în camera apoi plec cu Doinița la restaurant, unde într-o frumoasă companie (mai bine lipsă) servim micul dejun. Odată terminată masa (de servit), plecăm din cofetărie în cofetărie, ne întâlnim cu gașca și o pornim spre Cozia. Aici, după ce aducem câteva rugăciuni celui care este pretutindeni și ne apără de nelegiuiri, ne punem dorințe. Sunt convins că fiecare vrea să ia bacalaureatul. Ne înarmăm cu câte o sabie, pe care poate o mai am și acum când citesc aceste rânduri, ne întoarcem la vilă și în scurt timp plecăm spre Slatina.
Amintiri, frumoase amintiri…oare ar putea să se mai repete vreodată?
Încerc să-mi adun gândurile, privesc la ceas, este 7.05, ah, ce tristă dimineață! Cu ochii și sufletul plin de lacrimi plec pentru ultima dată pe drumul către școală. Aici tristețea împărătește toată suflarea din clasă.
Avem prima oră fizica, profesorul pe care l-am îndrăgit foarte mult încearcă să ne aducă zâmbetul pe buze. În zadar, gândul că peste 6 ore nu vom mai fi liceeni ne îngrozește. Urmează ultima oră de dirigenție, reușim să o impresionăm pe doamna dirigintă încât nu-și poate stăpâni lacrimile. Fulger a trecut și această oră, pe tablă am scris „Mai sunt 4 oreˮ, iar alăturat numele celor care au alcătuit timp de doi ani clasa XI și XII-C. Și acum văd lista în următoarea componență:
Alexe Elena, Ban Domnica, Bungiu Adrian, Badea Cristina, Căle Nicușor, Călinescu Tatiana, Ionescu Nicolae, Iordănescu Gabriela, Mărculescu Doinița, Mihăițoaia Traian, Mitu Camelia, Năstase Marian, NEACȘU BOGDAN, Neacșu Constanța, Neagu Silviu, Neaga Erika, Necșulescu Octavian, Pavel Georgeta, Popa Felicia, Popescu Valentina, Popa Ileana (Lely), Roșu Cătălin, Stănică Elenea, Sterie Ileana, Tucă Simona, Triță Monica, Suru Vasilică, Turcu paula, Vălu Niculina, Șerban Constantin, Vîlcelaru Claudia, Vladu Georgică.
Toți aceștia, XII-C am avut ca profesori pe:
– Ionică Mariana – dirigintă – limba română;
-Turcu Teodora – matematică;
– Ispas –el – fizică;
– Ciorteanu Emil – tehnologie;
– Maican Denisa – organizări;
– Frunză – acționări;
– Minciu – sport;
– d-na Goy – franceză;
– Velea apoi Nicola – chimie;
– Olteanu(ea), Bălan (el) – istorie;
– m. Șoancă, m. Bodescu – atelier;
– Romică – biologie;
– Cocoșatul – filosofie;
– Andrei – geografie.
A mai trecut o oră, pe tablă scrie acum „ Mai sunt 3 oreˮ.
Tristețea începe să își arate semnele: lacrimi și cântece, multe cântece de amintire a ceea ce fusesem până atunci. În aula acestei tristeți o fată de la XII-A încearcă să încălzească atmosfera. Ne sărută pe toți (eram vreo 25-30) și, pentru a încerca să mai descrețesc frunțile, intru de două ori la sărutat. E frumos, se pare că astăzi toată lumea e înțelegătoare. Au trecut și aceste clipe, pe tabla la care ieșisem de nenumărate ori sunt nevoit să scriu „Mai sunt 2 oreˮ.
Din nou amintirile mi se revarsă în memoria vizuală, îmi vine în minte imaginea când am fost scos la matematică: ca de obicei, la aceste ore starea de somnolență e cea obișnuită din clasă, era și firesc dacă doamna profesoară când vorbea la tablă, nu se auzea în spate și invers, sau avea un obiciei, cum intra în clasă, după „Bună ziuaˮ începea „Ce ați avut pentru astăzi?ˮ, „ X ieși la tablăˮ. Odată a spus asta de la ușă.
Deci, într-o zi îmi vine rândul:
– Neacșu la tablă.
– Eu?
– Da, tu.
Ușor, să nu se rupă ceva din mine, mă deplasez spre tablă, îmi dă un exercițiu, după ce îl termin de copiat pun creta jos și încep să-l privesc. Stau așa vreo 5-6 minute, după care profa mă întreabă dacă știu să-l rezolv. Eu spun „Daˮ, ea „Începiˮ. Și încep, scriu 2 formule și le repet de vreo 5-6 ori; când terminam formula de spus ziceam: „Deci începem…avem…ˮ, și iar o luam de la capăt cu formulele. La un moment dat cinva din clasă îmi zice: „ Începi odată că ne apucă revelionul.ˮ Bineînțeles că nu am început și m-am ales cu un 4 (patru). Când să mă treacă la loc eu îi spun că nu trec până nu îl rezolv și mai stau de pomană vreo 7-8 minute la tablă. Și când mă gândesc că nu o să mai fiu scos la tablă niciodată! Timpul trece repede, poate cel mai repede din toți anii de liceu. Privesc ceasul, 12.03, din nou scriu pe tablă „Mai sunt 57 de minuteˮ.
Și totuși mai sunt două săptămâni până la absolvirea cu adevărat a liceului. Se apropie bacalaureatul, după felul in care se proiectează desfășurarea acestui examen, trebuie să ne înspăimântăm tare rău, dar mai bine să las impresiile în fiecare zi a săptămânii, programate pentru „ examenul de maturitateˮ.
Luni, 24 iunie.
O dimineață foarte plăcută care anunță o zi călduroasă. Curtea școlii este ticsită de elevi, parcă cunosc toate persoanele, așa mi se plimbă ochii în căutarea clasei mele. O găsesc. Bucuria revederii e fantastică iar în mai puțin de ½ oră, toată lumea e prezentă. Se apropie clipa intrării în săli. În sfârșit sala 22. Pe drum mă rog să nu avem profesori răi la asistat. În ușa clasei ne așteaptă două profesoare care s-au dovedit a fi cumsecade. Aștept cu nerăbdare subiecte. În sfârșit vin, tensiunea este încordată la maxim, și:
-
O compunere despre opera unui prozator din perioada interbelică. Îl aleg pe George Călinescu cu „ Enigma Otilieiˮ.
-
Comentarea unui citat din Tudor Arghezi despre luceafărul- eminescian.
Cu chiu cu vai reușesc să scriu 4 pagini, toată lucrarea. Sper să am noroc. Acum aștept cu nerăbdare ziua de mâine, va fi foarte grea, urmează oralul.
Marți, 25 iunie.
Alta dimineață mă întâmpină, astăzi m-am trezit mai greu.
Ajung la școală, nu prea întâlnesc colegii, mă uit pe lista, sunt programat la comisia 1. Cu directorul Popa, la ora 15.30.
Până la intrarea în sală îmi petrec timpul învătând, am repetat toată româna din clasele IX-XII.
Intru. Emoțiile sunt mari, trag subiectul cu nr. 15, initial văzusem „ Baltagulˮ, dar când îl întorc:
-
Tudor Arghezi – „Belșugˮ;
-
G.Călinescu- „Enigma Otilieiˮ.
Înainte de a răspunde, Tanți și Doina au luat 9.
Mă apropii de catedră, emoțiile sunt din ce in ce mai mari, spun ce am de spus (numai Călinescu), apoi mă mai ajută și cele două profesoare la „Belșugˮ și…nota 8. Offfff….
Acum că am trecut de română, gândurile îmi zboară spre ziua de joi când mă așteaptă matematica. Sper să am noroc.
Miercuri – liber
Joi, 27 iunie.
Ca de obicei, dimineața soarele îmi zâmbește cu voioșie cu razele sale călduroase. Astăzi dau la matematică. La școală surpriză, clasele s-au schimbat, am acum ca parteneri din fosta XII-C aproape 10 colegi. Se pare că cineva acolo sus mă iubește pentru că sunt înconjurat numai de capete deștepte: în față Doina, lângă ea Elena (XII-B), lângă mine N.Marian (multe suspine), lângă el Nicoliță (XII-B), în spate am XII-A, iar în stânga Tanți. E OK. Astăzi ne asistă profesoara Buzuleac- biologie și Eugen- cel mai domn profesor.
Subiectele au fost:
-
o matrice;
-
un grup și un izomorf;
-
reprezentarea grafică a unei funcții și o integrală.
Mai țin minte matricea de forma A=(■(a&0@0&a)).
Cu ce am mai știut eu, cu ce au mai făcut alții, sper să obțin nota de trecere.
Mai rămâne ziua de mâine- urmează fizica, sper să am noroc.
Vineri, 28 iunie.
Ultima zi a examenului de bacalaureat. Astăzi m-am trezit cam agitat, unde am visat urât.
Iată și momentul final, ultimul drum spre școală în calitate de elev, l-am făcut cu aceiași persoană ca-n prima zi. Câte s-au schimbat de atunci, parcă mai ieri am intrat desculț în clasa care m-a adăpostit timp de doi ani.
Și iată subiecte la fizică:
-
o problemă a curentului electric;
-
o problemă de electricitate;
-
teorie -postulatele lui Bohr;
– dispozitivul Young.
Astăzi mi-a mers cel mai bine, am scris aproape totul. Și profesorii Andrei –geografie, Cocoșatul –filosofie și maistrul Neacșu au fost de treabă. Am scris din toate căte ceva (numai 5 pagini).
De acum începe greul, să stai și să aștepți, dar: Sper să am noroc.
Și iată că a trecut și acest ultim eveniment liceal.
Și totuși pe tablă scria „Mai sunt 29 minuteˮ. Tristețe, acum va trebui să înmormântăm o viață care, poate a fost cea mai frumoasă.
Din minut în minut ne apropiem de ultima sclipire și iat-o „Nu mai este decât un minutˮ. În acest ultim suflu îmi sărut toți colegii, va fi pentru ultima dată. Lacrimile curg pe obrajii fetelor, poate și băieții plâng în sufletul lor. În cee ace mă privește, sentimental cel mai dureros a fost atunci când am sărutat banca, cea care mi-a adus și bune și rele, care a suportat atâtea scrieri și a trebuit să reziste presiunii exercitată de coatele mele.
Cu pași cât mai mici ne îndreptăm spre ieșire, îmi vine în minte primul drum care l-am făcut la școală, în clasa I cu tăticul și mămica, cum am trecut pe sub tunelul de flori făcut de colegii mai mari sau când am fost făcut pionier și gradat cu commandant de detașament, apoi locțiitor de unitate sau primul drum în clasa a IX a la Școala generală nr. 5, aici gradat cu vicepreședinte UTC al clasei. Și în final, clasa a XI a, cea mai zbătăioasă din viața mea, aici cu gradul de șef-șerif-primar-UTC.
Pentru ca acum să întorc toate aceste drumuri pe o singură alee, cea a încheierii anilor de școală. Acest drum îl fac alături de cea mai bună prietenă.
Iar acum închei aceste rânduri despre viața mea de școlar. Și nu-mi urez decât:
Sper să am noroc pe mai departe……
;29 iunie, anul inchiderii catalogului de elev, de Bogdan Neacsu.
……………. și gata, acel capitol s-a încheiat, emoțiile au trecut, au venit altele și altele, fiecare dintre ele fiind importanta in felul ei, iar pe nesimțite au trecut 32 de ani…….da, am scris corect 32……..
Am fost zguduiți în jurul lumii de soartă, dar astazi 29.06.2023 ne-am revazut, cei drept o mica parte dintre noi…am stat la masa amintirilor, prezidată de către doamna dirigintă alături de Ileana, Doinița, Lely, Tanți, Marian și Cristi. Cu emoţiile abia stăpânite, fiecare a ieşit la tablă, de data aceasta, cu lecţia învăţată: realizări, eşecuri temporare, satisfacţii. În cei 32 de ani s-au schimbat multe în liceu, în ţară, în lume, foarte multe, doar privirea din ochii noștri a rămas aceeasi.
Eram tineri şi frumoşi, plini de vise şi speranţe. Timpul a trecut peste noi pe nesimţite. Poate unele vise s-au împlinit, poate altele îşi mai aşteaptă împlinirea, dar speranţele sunt încă vii în fiecare dintre noi. Cel puţin aşa îmi place să cred.
Habar nu am ce să fac, poate printre puținele momente din viața mea când nu știu ce să fac, mă uit în jurul meu, vad oameni frumoşi, oameni maturi, realizaţi, fiecare în felul şi modul său. O privesc pe doamna dirigintă, când ne-am întâlnim prima oară, am avut impresia că este o colegă mai mare. În prima zi ne-a întâmpinat în clasă, stătea în picioare în fața catedrei și ne-a urat bun venit. A fost timp de doi ani la cârma corabiei și ne-a purtat pe mările cunoașterii cu înțelepciune. Acum văd o o femeie în vârstă, înțeleaptă și plină de experiență. Privirea sa blândă și calmă emană o înțelepciune profundă, iar părul său alb argintiu adaugă o aură de respect și demnitate. Cred că niciodată nu ne vom da seama cu adevărat ce a însemnat, pentru noi toți să o avem dirigintă.
Aceasta intalnire este o oportunitate de a ne simti din nou tineri. Una dintre intrevederile amabile și sincere. Până la urmă este o intersectie cu trecutul, pentru noi toti. Mai mult decât un cadou. Este minunat sa atingi bucati din trecut.
Acum dupa atatia ani, ne-am adunat la masă. Preocupări deja complet diferite: muncă, familie, copii. Fiecare dintre noi a mers pe drumul său, dar, ca și până acum, suntem legați de amintiri minunate.
Mai sunt multe de spus, trairile sunt intense, insa voi lasa loc si pentru alte randuri, dar in alte timpuri ce vor veni.
Ce am invatat in cei 32 de ani?
Ca: “Viaţa nu înseamnă să aştepţi furtuna să treacă, ci să înveţi să dansezi în ploaie!”
Articol: Bogdan Neacsu