Secretele neamului „Ciuma lui Caragea”.

Dacă e să ne întoarcem în istoria Țării Românești am putea vorbi de o epidemie care a decimat mai mult de jumătate din populația Bucureștilor de la acea vreme, vorbim de anii 1812 şi 1813, când a izbucnit, în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea, epidemia de ciumă, sau cum a fost păstrată în documentele vremii ca ”Ciuma lui Caragea”. „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea»“, descria istoricul George Potra.
In 1812, Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor al Țării Românești. De la acel moment,  necazurile au început să vină unul peste altul asemeni unor piese de domino. Mai întâi, noul domnitor a făcut o călătorie la Istanbul, iar unul din oamenii din suită a fost infectat. În prima noapte petrecută la București, palatul domnesc din Dealul Spirii arde din temelii. Iar peste numai două zile, oamenii de la Curtea domnească încep să fie cuprinși de ciumă. Îngrijorat, Caragea începe să se pregătească pentru ce e mai rău: construiește două spitale de carantină și se retrage la Mănăstirea Cotroceni, aflată atunci în afara orașului.
A fost în multe rânduri ciumă în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000. Cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.
Spaima intrase peste tot și făcuse să dispară orice simțământ de iubire și de devotament. Mamele își părăseau copiii, iar bărbaţii îşi lăsau soțiile pe mâinile cioclilor. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei umblau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau: bani, argintării, ceasornice, scule, etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau locurile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari bieților creștini căzuți în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! Și poate că acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut, și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat. Pe Câmpul Dudeştilor se auzeau țipetele și vaietele nenorociților…
La vremea respectivă nu existau medicamente ”revoluționare” care să ajute la tratarea și vindecarea celor bolnavi, iar tratamentele eficiente pe care oamenii încercau să le folosească să scape de ciumă erau mult alcool. Din această cauză au fost impuse interdicţii. Atunci au apărut şi vracii, care promiteau în zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.
În acea perioadă existau spitale în București, și vorbim aici de  spitalele Colţea şi Pantelimon, construite la începutul secolului al XIX-lea, dar din cauza ciumei lui Caragea, în 1813 a fost înfiinţat şi Spitalul Filantropia, la iniţiativa medicului-şef al Capitalei, Constantin  Caracaş, un doctor devotat care avea să moară, câţiva ani mai târziu, răpus de holeră.
Spitalele de ciumați deveniseră suprapopulate, iar Capitala a intrat oficial în carantină. S-au luat în grabă următoarele măsuri:
  • Porțile orașului să fie ferecate, iar toate drumurile de la Văcărești până pe Dealul Spirii să fie puse sub protecție pentru ca persoanele fără autorizație să nu poată intra
  • Străinii și oamenii care nu avea rezidență în București să fie expulzați, iar cerșetorii trimiși la mănăstirile din afara orașului
  • Preoții să meargă din poartă în poartă și să verifice dacă există persoane infectate, iar dacă se sunt cazuri să fie anunțat imediat doctorul
  • Pe marginea Dunării să fie create lazarete (spații speciale pentru tratarea și adăpostirea bolnavilor)
  • Pieţele și şcolile să fie închise, iar cârciumarii să vândă doar ziua prin niște ferestruici. Banii și marfa care provin din zonele afectate de ciumă să fie spălate bine cu oțet
  • Pentru a elibera orașul se dispune ca femeile și copii să fie lăsați să părăsească Capitala, iar călătorii care trebuie să asigure transportul de marfă înainte de intrarea în oraș să treacă pe la locurile de dezinfecție
Cioclii nu se temeau că se vor molipsi de ciumă, căci mulţi dintre ei căpătaseră imunitate, trecând de câteva ori prin boală şi supravieţuind. După un an, cam prin decembrie 1813, boala a început a se domoli și lumea s-a readunat încetul cu încetul în oraș.
După epidemie, Bucureștiul arăta ca un oraș fantomatic. Mulți și-au găsit locuințele devastate, iar reîntâlnirea cu rudele și a prietenii care supraviețuiseră era tot ce se mai putea spera în acest peisaj sumbru. Orașul și-a reluat viața, casele erau refăcute, străzile curățate, iar oamenii redescopereau bucuriile de fiecare zi.
Caragea Vodă n-a găsit nici un prilej de a rămâne în istorie altfel decât în corespondență cu epidemia din vremea sa. Finalul vieții l-a găsit departe de țară. Cuprins de spaima inamicilor politici, el a fugit în Peninsula Italică, unde a trăit din averea pe care o acumulase în Țara Românească.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

×